Invierea Domnului

Fie ca Sfânta Sărbătoare a Învierii Domnului Iisus Hristos, simbol al luminii și păcii, să vă aducă clipe binecuvântate alături de familie și cei apropiați!

Vă dorim ca această Sărbătoare Sfântă să semnifice renașterea credinței, speranței, bucuriei, cu bunătate și căldură în suflete!

PAŞTE FERICIT și HRISTOS A ÎNVIAT!

No Comments
 

71152_invierea_lui_hristos11

În Sfânta Biserică se scoate Sfântul Epitaf în mijlocul Bisericii cu Sfânta Evanghelie şi Sfânta Cruce, semnele de slavă ale Celui prea Sfânt, şi poporul evlavios îi aduce Lui Hristos florile primăverii şi florile sufletului: la­crimile căinţei şi frângerea inimii.

Prohodul Domnului de vineri seara este ultima etapă a Tân­guirii pentru Domnul Hristos, Care  Se afla în mormânt.

Cele trei părţi ale slujbei ne arată şi mai deplin negrăita coborâre a Domnului, Care merge până la cele mai de jos ale iadului, unde se află omul căzut. E capătul cel mai de jos al pogorârii lui Dumnezeu pentru mântuirea neamului omenesc. În timp ce trupul se află în mormânt, Domnul cu sufletul Se coboară în iad ca un Dum­nezeu, sfărâmând porţile iadului şi eliberând pe cei legaţi.

 ikon

Hristos, luând asupra Sa singurătatea morţii şi lăsându-Se legat de lanţurile ei, a sfărâmat aceste lanţuri, ducând comuniunea, viaţa şi lumina în locul unde domnea întunericul, moartea şi singuratatea.Coborând în împărăţia morţii, Hristos a biruit pentru totdeauna moartea, aducând în locu-i viaţa veşnică. De aici, marea şi nestăvilita bucurie pascală. De acum moartea şi iadul nu mai au putere. Biserica este locul unde porţile iadului nu se mai închid niciodată asupra omului.

În această biruinţă asupra iadului, Domnul este ca „un leu adormit”, ca soarele care apune şi răsare pentru a risipi întune­ricul şi ca bobul de grâu, care moare pentru a rodi viaţa veşnică.

De la spaima negrăitei coborâri a Domnului pentru biruinţă asupra morţii, prohodul trece la odihna Sâmbetei cele Mari care după fapta cea neagră de Vineri, lasă să se întrevadă zorile albe ale Învierii.

„Astăzi Tu ai sfinţit ziua a şaptea, pe care ai binecuvântat-o cu încetarea lucrărilor Tale, că toate le pre­faci şi le înnoieşti, odihnindu-Te“.

„Ziua de azi mai înainte a în­chipuit-o cu taină marele Moise zicând: Şi a binecuvântat Dum­nezeu ziua a şaptea; aceasta este ziua odihnei, în care S-a odih­nit de toate lucrările sale Unul-Născut, Fiul lui Dumnezeu, după un trup odihnindu-Se; şi la ceea ce era iarăşi întorcându-Se, prin Înviere, ne-a dăruit nouă viaţa veşnică, ca un singur bun şi iubitor de oameni“.

La sfârşitul slujbei, se înconjoară biserica cu Sfântul Aer, pe sub care trec credincioşii, izbaviţi prin patima Domnului. Paremia care se citeşte îndată, profeţia cu câmpul de oase de la Iezechil (37, 1 – 14), face din nou să se întrevadă învierea cea de obşte, Parusia.

Liturghia Sfântului Vasile împreună cu vecernia din Sâm­băta Mare, cu multe citiri biblice, urmează după chipul cel mai vechi al slujbei bisericeşti. Citirile sunt întrerupte de două ori, prin aclamaţii entuziaste, care se repetă de multe ori:

,,Să cântăm Domnului, căci cu slavă S-a proslăvit’’

,,Pe Domnul laudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii’’

 

A dispărut deja atmosfera de apăsare şi întristare a Sfin­telor Patimi. Zorile Învierii înaintează  tot mai luminos.

Paştile, sărbătoarea luminii, a biruinţei, a bucuriei şi toto­dată inaugurare, început al Împărăţiei celei veşnice. Aşa cum pe Tabor Domnul şi-a arătat o clipa ucenicilor slava Sa, tot aşa şi acum, în nopatea Învierii , prin Sfânta Lumină, Hristos Cel în­viat straluceşte ca o rază a slavei Sale peste cei adunaţi la ospaţul cel de taina al învierii Sale.

În noaptea Învierii, Biserica va spune cu dorire: ,,Hristos a Înviat! şi va cânta ,,Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le’’

,, O Paştile cele mari şi preasfinte Hristoase…! Daruieşte-ni-le mai adevărat însa mai adevărat, în ziua cea neînserată a Împaraţiei Tale’’

No Comments
 

Untitled

În Vinerea Mare se face pomenire de sfintele, mântuitoarele şi înfricoşătoarele Patimi ale Mântuitorului. Răstignirea nu era practicată de evrei. Cu excepţia crucificării a 800 de locuitori ai Ierusalimului de către regele Alexandru Ianeul în 87 î.Hr., în Palestina această pedeapsă era aplicată doar de către autoritatea romană. Cel care primea condamnarea la moartea pe cruce, era dezbrăcat de haine, biciuit şi obligat să parcurgă drumul până la locul execuţiei, cu bârna orizontală a crucii în spate, legată de mâinile întinse. Sentinţa era pronunţată de către conducătorul provinciei într-un loc public.

Din Scriptura aflăm că după ce Hristos a fost biciuit, Pilat, guvernatorul roman al provinciei Iudeea (26-36 d.Hr.), spălându-se pe mâini, rosteşte sentinţa. Mântuitorul Hristos este trimis spre locul răstignirii, purtându-Şi crucea.

Ajuns la locul execuţiei, braţul orizontal al crucii era fixat, cu ajutorul cuielor, de braţul vertical înfipt din timp în pământ, iar picioarele condamnatului puteau fi aşezate pe un scăunel de picioare, ceea ce uşura durerile, dar lungea supliciul. Ele puteau fi şi țintuite fără sprijin, uşor îndoite, cu tălpile lipite de stâlpul vertical. În vârful acestuia se fixa o scândura pe care era consemnată vina condamnatului, în cazul Domnului: “Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor”.

Trupul mort, coborât de pe cruce, putea fi aruncat într-o groapă comună, împreună cu instrumentele execuţiei, sau putea fi încredinţat oricui s-ar fi milostivit să-l îngroape.

Din Sfintele Evanghelii cunoaştem că Iosif din Arimateea l-a coborât de pe Cruce şi l-a îngropat, împreuna cu Nicodim, în mormântul sau aflat într-o grădină din apropierea locului răstignirii.

 

Moartea biruită prin moartea lui Hristos

Moartea a intrat în creaţie prin despărţirea omului de Dumnezeu. Din iubire faţă de om, Fiul Lui Dumnezeu S-a întrupat şi a primit moartea de bună voie. A primit-o nu din curiozitate, ci pentru a o învinge. Astfel, Hristos întoarce rostul morţii. În loc de mijloc de trecere la cel mai redus grad de viaţă, ea e folosită de El ca mijloc de biruire a ei,  afirmă părintele Dumitru Stăniloe. El a învins moartea nu numai pentru că a fost Dumnezeu, ci şi pentru că umanitatea Lui a fost fără de păcat.

Pentru Hristos, moartea nu era inevitabilă, deoarece El, fiind străin de păcat, nu purta în Sine germenele morţii. Hristos nu moare de o moarte naturală, rezultat al unui proces ce culminează cu descompunerea fizică, nu este atins de vreo boală, ci primeşte moartea de bună voie. De aceea îndură moartea în toată grozăvia ei, moartea prin excelenţă.

Moartea suportată de Hristos naşte în noi, dacă ne unim cu El, o stare nouă, de încetare a alipirii egoiste şi pătimaşe la cele ale lumii şi de dăruirea voinţei Lui de a ne iubi unii pe alţii. Iar aceasta ne dă puterea de a birui şi noi moartea.

Spre deosebire de noi, care îndurăm moartea în mod pasiv, ca pe o consecinţă a păcatului, Hristos a întâmpinat-o în stare de maximă concentrare spre a o birui. În canonul pascal compus de Sfântul Ioan Damaschin se cântă: “Prăznuim omorârea morţii”.

Din Sfintele Evanghelii aflăm că în momentul în care Hristos Şi-a dat duhul, s-a arătat o serie de semne miraculoase: catapeteasma templului s-a rupt, pământul s-a cutremurat, pietrele s-au despicat şi multe trupuri ale celor adormiţi s-au sculat.

 

Punerea în mormânt a Domnului

De teamă că trupurile celor osândiţi să nu rămână pe cruce şi a doua zi, când se prăznuiau Paştile, iudeii cer permisiunea lui Pilat să se zdrobească fluierele picioarelor osândiţilor şi apoi să fie coborâţi de pe cruce. Se folosea acest procedeu spre a grăbi moartea celor răstigniţi. După ce primesc acordul de la Pilat, ostaşii zdrobesc fluierele picioarelor celor doi tâlhari, deoarece, în ciuda chinurilor, ei încă nu muriseră. Când au venit însă la Hristos, au constatat ca El murise şi atunci nu I-au mai zdrobit oasele. Spre a se convinge ca Hristos a murit cu adevărat, un ostaş i-a împuns coasta cu suliţa şi îndată au tâşnit sânge şi apă.

Iosif din Arimateea şi cu Nicodim vor lua trupul lui Hristos de pe cruce, îl ung cu aromate şi îl înfăşoară într-un giulgiu. Pe cap îi pun o mahramă, împlinind astfel, întru totul datina iudaică a înmormântării.

Evanghelistul Matei spune că mormântul în care Hristos a fost pus aparţinea lui Iosif, iar de la Ioan aflam că era “un mormânt nou, în care nu mai fusese nimeni îngropat” (19, 41).

Iudeii vor pecetlui piatra mormântului, în nădejdea că uitarea să-L acopere definitiv pe Cel ce zăcea acolo. Dar ei nu vor putea opri astfel nici coborârea la iad şi nici învierea lui lisus, urmată de răspândirea noii credinţe.

Mormântul lui Hristos rămâne gol. Nu mai este cum spunem noi “locaş de veci”. Acest mormânt ne vesteşte că şi mormintele noastre vor rămâne goale.

 

Slujba Prohodului

Vinerea Mare este zi aliturgică, adică nu se săvârşeşte nici una dintre cele trei Sfinte Liturghii. Ceremonia principală din aceasta zi este scoaterea Sfântului Epitaf din altar şi aşezarea lui pe o masă în mijlocul bisericii. Prin scoaterea Sfântului Epitaf retrăim coborârea de pe Cruce a lui Hristos şi pregătirea Trupului Său pentru înmormântare.

Seara se cântă Prohodul şi se înconjoară biserica cu Sfântul Epitaf. Este o procesiune de înmormântare. Epitaful pe care îl poartă preoţii ajutaţi de credincioşi simbolizează trupul Mântuitorului. După procesiunea din jurul bisericii, Sfântul Epitaf este aşezat pe Sfânta Masa din altar, unde rămâne până la Înalţare. Punerea pe Sfânta Masa reprezintă punerea Domnului în mormânt.

 

Sursa: www.crestinortodox.ro

No Comments
 

cina-cea-de-taina-37-pe-54-cm2 

În Sfânta şi Marea Joi biserica noastră prăznuieşte mai multe evenimente premergătoare momentului răstignirii Mântuitorului Hristos: spălarea picioarelor, Cina cea de taină şi rugăciunea cea mai presus de fire din grădina Ghetsimani şi vânzarea Domnului de către Iuda.

Spălarea piciorelor uce­ni­cilor de către Mântuitor este un exemplu per­sonal de slujire , de iubire şi sme­renie, dincolo de orice închipuire. Apostolii aveau ocazia să-L vadă pe Învăţătorul însuşi ridicându-se de la masă, înainte de adu­cerea bucatelor, luând un ştergar şi încingându-Se cu el şi turnând apă în lighean, s-a aplecat şi a spălat picioarele fiecăruia dintre apostoli, cu nemăsurată iubire, apoi le-a şters cu ştergarul cu care era încins. Este cel mai profund gest de smerenie şi pildă de urmat.

                                                                      Denia celor 12 Evanghelii

curtea-de-arges-bis.domneasca-arges-spalarea-picioarelor

Ritualul spălării picioarelor este o invitaţie la smerenie şi un îndemn de a lua aminte că nu suntem unii mai mari decât alţii. În felul acesta ne dă poruncă să ne smerim unii în faţa celorlalţi, să fim cinstitori şi iubitori ai fraţilor noştri. Iisus face acest gest, chiar ştiind că unul dintre apostolii aceştia, respectiv Iuda Iscarioteanul, avea să-L vândă foarte curând pentru câţiva arginţi.

                                                                           Cina cea de tai­nă

cina1

Cina cea de tai­nă, este ultima cină pe care Mântuitorul a avut-o împreună cu ucenicii săi înainte de Sfintele Sale Pătimiri. Iisus Hristos a rânduit ca toate cele pe care le-a făcut El atunci, acolo, să se facă în continuare spre pomenirea Lui. Astfel, luând pâine în sfin­tele, preacuratele şi fără de prihană mâinile Sale a sfinţit, a binecuvântat, a frânt şi a dat ucenicilor Săi zicând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor. Asemenea şi paharul după cină zicând: Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele Meu, al legii celei noi care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 26-27).

                                                          Rugăciunea din grădina Ghetsimani

manstramba-rugaciunea-din-gradina-ghetsimani

După ce a avut loc Cina cea de taină, Hristos merge cu ucenicii Săi în grădina Ghetsimani. Şi momentul acesta se pomeneşte în Joia cea Mare, amintind despre rugăciunea din grădina Ghetsimani când Dom­nul Hristos L-a rugat pe Tatăl ceresc să treacă paharul su­ferinţelor de la El, dacă este cu putinţă şi a precizat că vrea să împlinească voia Părintelui ce­resc, pentru că a zis: „Nu voia Mea, ci voia Ta să se împlinească” (Mt. 26, 39). Este cea mai nobilă dintre rugăciuni prin tăria şi puterea ei de a ispăşi pentru păcatele lumii. Mântuitorul a inclus în această rugăciune întregul neam omenesc de la Adam şi până la ultimul om ce se va naşte din femeie. Şi tot în această zi, Biserica pomeneşte momentul în care cu un simplu sărut, Iuda îl trădează pe Mân­tuitor şi în felul acesta, îl dă în mâinile asprilor judecători, pen­tru ca mai apoi să-L răs­tignească pe cruce alături de tâlhari. În Joia Mare credincioşii participă la denia celor 12 Evanghelii. Toate referirile la Patimile Mân­tuitorului sunt grupate în 12pasaje, ce sunt citite în cadrul acestei slujbe.

No Comments
 

Astăzi în a treia zi a Săptămânii Mari, prietenii noştri de la liceului Mark Twain International School din Bucureşti au venit încărcaţi cu daruri.

Fundaţia ,,Anisia Ioana’’ le mulţumeşte din suflet pentru donaţia facută ; alimentele, hăinuţele şi jucăriile urmând a fi dăruite oamenilor nevoiaşi din cadrul cantinei Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel.

Şi iată pentru nu ştiu câta oară, copiii continuă să ne dea lecţii de omenie, de iubire şi compasiune.

Dumnezeu să vă ajute !

2a

 

Prietenii noştri de la liceul Mark Twain International School din Bucureşti la Fundaţia ,,Anisia Ioana”

4a

3a

No Comments

Deschiderea Oficiala

ASTAZI 23 SEPTEMBRIE A FOST INAUGURATA CANTINA SFINTII APOSTOLI PETRU SI PAVEL